ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944

            Multe sunt faptele istorice ce au avut loc în ziua de 23 August, fie că vorbim de cucerirea Romei de către vizigoţi în anul 410, de încoronarea, în 1328, a regelui Filip al IV-lea al Franţei sau de câştigarea de către Mexic a independenţei faţă de Spania, în 1821, de abolirea sclaviei în coloniile britanice, în 1833, sau de anexarea Hong Kong-ului de către Marea Britanie, în 1839.

            Şi pentru istoria României ziua de 23 August are o însemnătate aparte, fie că ne referim la semnarea, la 23 August 1939, a Pactului Ribbentrop – Molotov, act samavolnic prin care România pierdea, pentru totdeauna o parte însemnată a teritoriului său, fie că vorbim de înlăturarea Mareşalului Ion Antonescu din fruntea Statului român.

            Voi prezenta în cele ce urmează un punct de vedere personal referitor la acest act cu dublă semnificaţie din istoria contemporană a României.

23 AUGUST 1944. DECIZII ŞI DECIDENŢI

 

        „Actul de la 23 August a fost opera colectivă a tuturor membrilor oligarhiei tradiţionale, a monarhiei şi a aparatului de stat, toţi luptând să-şi salveze poziţiile avute timp de secole.”  – nota analistul politic american C. W. Forester. Despre cel de-al Doilea Război Mondial, despre poziţia României s-a scris mult, fără ca subiectul să se epuizeze şi fără ca importanţa lui istoriografică să scadă; momentul 23 August va rămâne o dată cheie în desfăşurarea războiului, dar şi un punct nodal al istoriei noastre naţionale – punct final al unei dictaturii (cea militară a lui Ion Antonescu), care băgase România în război alături de Germania lui Hitler, şi debutul altei dictaturi, aceea comunistă, a proletariatului, care avea să se instaureze treptat, între august 1944 şi decembrie 1947, şi care a „contribuit”, în prima parte a ei, la „secerişul” spiritualităţii româneşti.  Momentul 23 August 1944 stă sub semnul dublului sens „pierdere – câştig”. Prin arestarea Mareşalului Antonescu şi  trecerea de partea Naţiunilor Unite, România contribuia, în mod decisiv, la înfrângerea Germaniei naziste, prin „realizarea în scurt timp a unei mari translaţii a frontului sud-est european, fără egal în istoria celui de-al Doilea Război Mondial (între 200 şi 700 Km în numai 15 zile)”[1] şi „modificarea importantă a balanţei de forţe a celor două coaliţii aflate în luptă prin punerea la dispoziţia Naţiunilor Unite a peste 1.100.000 de militari români mobilizaţi”[2], dar, pe de altă parte militarii români aflaţi în Moldova au fost puşi într-o situaţie fără precedent în istoria războaielor, trupele române „fiind atacate şi dezarmate de noul aliat, Armata Roşie”[3], ceea ce prefigura comportamentul noului stăpân.

            Actul istoric de la 23 August 1944 a fost, fără îndoială, un moment important în evoluţia istorică a poporului român şi – de ce nu? – a Europei şi a lumii întregi. Dar pentru ca acest moment să existe, cineva avea „datoria” de a-l gândi şi de a-l pune în practică. Istoricul Gheorghe Buzatu apreciază că „ mai multe forţe politice şi grupări s-au străduit să-şi asume paternitatea, exclusivă sau parţială, a evenimentului”[4], deşi se remarcă insistenţa asupra „străduinţelor comuniştilor de a se introduce în derularea actului de la 23 August 1944, pe care l-au înălţat până la rangul de sărbătoare naţională”.[5] Fie că vorbim de rege şi colaboratorii săi, de comunişti şi partidele istorice, de Antonescu, fiecare îşi are rolul şi locul său în desfăşurarea evenimentului: încheierea armistiţiului şi alăturarea trupelor române Naţiunilor Unite. 

        Spre hotărârea pripită a zilei de 23 August 1944, zi despre care academicianul Florin Constantiniu spunea că a stat sub semnul improvizaţiei, a condus şi lipsa de coordonare a Opoziţiei democratice (PNŢ – Iuliu Maniu, PNL – C. I. C. Brătianu şi PSD – Constantin Titel Petrescu), care mersese până în ultima clipă pe mâna Mareşalului şi al cărei plan de arestare a lui Antonescu pe 26 august eşuase datorită cererii de audienţă la palat a acestuia[6], dar şi situaţia internaţională deloc îmbucurătoare.

            Două au fost problemele de politică externă care au contribuit la pecetluirea, timp de peste patru decenii, a situaţiei României: continuarea războiului pe frontul de est, dincolo de linia de demarcaţie a Nistrului, şi problema presantă a redobândirii Transilvaniei, problemă care, pe toată durata războiului, a ţinut România departe de Ungaria, deşi amândouă erau aliate ale Germaniei.[7]

            Dezastrul de la Stalingrad a fost un punct de cotitură decisiv în participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial[8], reprezentând declick-ul îndepărtării de Germania lui Hitler[9]. Conştient de faptul că Germania nu mai putea avea câştig de cauză, Ion Antonescu a continuat totuşi alianţa cu statul condus de Hitler, căruia îi furniza oameni şi materiale de război, în ciuda tensiunii bilaterale crescânde  şi în pofida înaintării spre Vest a trupelor sovietice[10], dar a întreprins acţiuni de sensibilizare a occidentalilor asupra „situaţiei dificile a României, avertizându-i asupra pericolului pe care îl reprezenta URSS pentru întreaga Europă”[11]. Prin delegarea lui Mihai Antonescu de a negocia cu anglo-americanii, Mareşalul însuşi încerca să găsească „ieşirea din criza politică şi militară care începea să-şi manifeste tot mai viguros simptomele”[12]. Ministrul de externe al României a desfăşurat demersuri febrile la Sofia, Roma, Madrid, Berna şi Stockholm pentru a-i contacta pe occidentali, „mizând pe divergenţele care se presupuneau a exista între Uniunea Sovietică şi partenerii ei”[13].

            Până în primăvara anului 1944 şi alte forţe politice îşi uniseră eforturile pentru a scoate România din război. Un rol important l-a avut liderul PNŢ, Iuliu Maniu, care, între noiembrie 1942 şi martie 1943, a trimis prin diverse canale un şir de mesaje către guvernul britanic, în care erau prezentate aspiraţiile României şi rolul ei în război, subliniind faptul că opinia publică românească se opunea continuării războiului dincolo de graniţa cu URSS, aşa cum era ea înainte de 1940.[14] Răspunsul britanicilor a fost iniţial unul descumpănitor, Foreign Office-ul înştiinţându-l pe Maniu că, după război, graniţele României vor arăta în conformitate cu voinţa URSS şi că România va trebui să ajungă la o înţelegere cu sovieticii.[15] 

            În acest sens, atât Mihai Antonescu, cât şi Iuliu Maniu aveau contacte directe cu guvernul sovietic. Iuliu Maniu se bucura de sprijinul şefului guvernului cehoslovac în exil, Eduard Beneš. Acesta a susţinut cauza României în faţa lui Stalin şi a lui Molotov, în timpul convorbirilor de la Moscova, din 14 – 18 decembrie 1943. În urma discuţiilor, liderii sovietici au fost de acord să considere vinovat doar regimul Antonescu de atacul împotriva URSS şi, de asemenea, să susţină România în problema Transilvaniei, în detrimentul Ungariei.[16] De cealaltă parte, ministrul României în Suedia, Frederic Nanu, a avut convorbiri cu ambasadoarea URSS, Alexandra Kollontai, secondată de V. Semionov.[17] În urma tratativelor, partea sovietică a acceptat propunerile României de a se acorda un termen de 15 zile pentru retragerea trupelor germane, precum înlesniri la plata despăgubirilor de război.[18]

            Negocierile cu Aliaţii au continuat şi în prima parte a anului 1944, când lui Maniu îi fusese acceptată propunerea privind trimiterea unui reprezentant al Opoziţiei pentru a negocia direct cu puterile occidentale. Negociatorul ales de către Maniu şi colaboratorii săi era prinţul Barbu Ştirbey, trimis, în februarie 1944, la Cairo, locul unde se afla Comandamentul Aliat pentru Orientul Mijlociu. Dar negocierile dintre prinţ şi Aliaţi ajunseseră într-un punct extrem de critic, în aprilie 1944. Uniunea Sovietică începea să-şi asume un rol tot mai activ, pe măsură ce sale au ajuns la Prut şi erau pe punctul de a pătrunde cât mai adânc pe teritoriul României.[19]La 2 aprilie, ministrul de externe Molotov anunţa că URSS nu doreşte să dobândească niciun teritoriu românesc, pentru a grăbi capitularea României. La 12 aprilie, reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat lui Barbu Ştirbey condiţiile minime elaborate de sovietici, în urma consultărilor cu guvernele american şi britanic, pentru încheierea unui armistiţiu. Se cerea rupererea totală de Reich şi lupta comună a armatelor române şi aliate împotriva Germaniei, restabilirea frontierei sovieto-române de la 22 iunie 1941, plata despăgubirilor către URSS, eliberarea tuturor prizonierilor de război aliaţi, libera mişcare a trupelor Armatei Roşii pe teritoriul României. Totodată, se anulau prevederile Dictatului de la Viena şi se reafirma sprijinul sovietic pentru revenirea nord-vestului Ardealului la România.[20]

            Reacţia de la Bucureşti nu a fost una unitară. În timp ce Maniu va accepta prevederile armistiţiului, după ce avusese câteva încercări de a modera ultimatumul aliat, la 10 iunie, Ion Antonescu va refuza, la 15 mai 1944, prevederile armistiţiului, considerând că o astfel de acţiune punea în pericol însăşi existenţa statală. O poziţie diferită de a celor doi a avut regele Mihai, care era adeptul „unei acţiuni rapide de scoatere a României din războiul împotriva Naţiunilor Unite, profitându-se de deruta din rândurile armatei germane ca urmare a ofensivei sovietice din cadrul Operaţiunii Uman – Botoşani”.[21]

          Schimbarea de regim din România a fost posibilă şi datorită coagulării Opoziţiei anti-antonesciene, totul culminând cu constituirea Blocului Naţional- Democratic, format din PNŢ, PNL, PSD şi PCR, la 20 iunie 1944[22], deşi negocieri între comunişti, conduşi de Bodnăraş, care era conducătorul din umbră, şi Pătrăşcanu, reprezentanţii regelui (I. Mocsonyi-Styrcea şi Grigore Niculescu-Buzeşti) şi conducerile partidelor istorice avuseseră loc şi mai înainte.  Deşi fusese informat de către SSI despre activitatea Opoziţiei, Ion Antonescu nu a luat nicio măsură pentru a restrânge sau a pune capăt pregătirilor de înlăturare a sa din fruntea Statului român. Succesiunea rapidă a evenimentelor, în special prăbuşirea frontului, a contribuit la bulversarea reprezentanţilor Opoziţiei democratice. Deşi în cadrul BND se purtaseră negocieri privind componenţa guvernului şi cu privire la aspectele militare ale loviturii de stat, până la 20 august nu stabiliseră data când să-l aresteze pe Ion Antonescu. Reprezentanţii partidelor istorice şi ai regelui planificaseră arestarea Mareşalului pe 26 august, dar dorinţa acestuia de a merge pe front şi cererea de audienţă la rege i-au obligat să-l aresteze pe 23. În după-amiaza acelei zile, regele l-a chemat la el pe Antonescu. Când acesta a refuzat încheierea imediată a armistiţiului, regele a dat ordin să fie arestat, împreună cu Mihai Antonescu. În scurt timp, au fost chemaţi la palat şi ceilalţi principali colaboratori ai Mareşalului, pentru o presupusă întâlnire a Consiliului de Coroană, şi evident arestaţi. A fost desemnat prim-ministru generalul Constantin Sănătescu, care, la rândul său, a numit prin decret membrii guvernului. Din structura noului cabinet făceau parte, pe lângă militari, şi Maniu, Brătianu, Pătrăşcanu şi Constantin Titel Petrescu, ca miniştri fără portofoliu, cu rol de a îndruma din partea Blocului Naţional Democrat activitatea noului guvern.[23] În seara zilei de 23 august, regele Mihai citea proclamaţia către ţară, întocmită de către comunişti[24], prin care se anunţa „ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”[25], precum şi faptul că „noul guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor sunt garantate şi vor fi respectate”.[26] Cum şi cât au fost respectate drepturile şi libertăţile cetăţenilor a demonstrat-o evoluţia istorică a României!

           Întorsătura dramatică a evenimentelor i-a luat prin suprindere şi pe reprezentanţii diplomatici şi militari ai Germaniei în România. Hitler a ordonat ocuparea Bucureştilor, arestarea regelui şi instaurarea unui guvern filogerman, dar acţiunea a eşuat. Până la 28 august, trupele române înlăturaseră pericolul german, iar la 31 august, forţele germane se aflau în retragere pe tot cuprinsul ţării. Tot în aceeaşi zi, Capitala era ocupată de Armata Roşie.

          23 August 1944 reprezintă un moment important al istorie noastre, chiar dacă principalul beneficiar, pe termen scurt şi lung, a fost Uniunea Sovietică[27]. Despre August 1944 s-a scris mult, s-au făcut filme, s-au cercetat şi încă se vor mai cerceta diversele arhive.

           BIBLIOGRAFIE

  1. ***23 August 1944: documente. Volumul II: 1944, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
  2. Alexandru Vianu, Constantin Buşe, Zorin Zamfir şi Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente. Volumul II: 1939 – 1945, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
  3. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002
  4. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins…., Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2003
  5. Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX. Volumul II: 1939 – 1945. Principalele teatre de operaţiuni, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008
  6. Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului. Armata română în perioada 1944 – 1947, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003
  7. Gheorghe Buzatu şi Dana Beldiman, 23 August 1939 – 1944. România şi proba bumerangului, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2003
  8. Dr. Ilie Ceauşescu, Dr. Florin Constantiniu şi Dr. Mihail E. Ionescu, 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

 

 

 

 


[1] Valentin Ciorbea, Din istoria secolului XX. Volumul II: 1939 – 1945. Principalele teatre de operaţiuni, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008, p. 248.

[2] Ibidem.

[3] Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului. Armata română în perioada 1944 – 1947, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 14.

[4] Gheorghe Buzatu, 23 August 1939 – 23 August 1944. Realităţi şi controverse, în Gheorghe Buzatu şi Dana Beldiman, 23 August 1939 – 1944. România şi proba bumerangului, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2003, p. 24.

[5] Ibidem.

[6] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 409.

[7] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins…., Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 387.

[8] Ibidem.

[9] Florin Constantiniu, op. cit., p. 395.

[10] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins…., op.cit., p. 387.

[11] Ibidem.

[12] Dr. Ilie Ceauşescu, Dr. Florin Constantiniu, Dr. Mihail E. Ionescu, 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984,  p. 43.

[13] Ibidem, p. 44.

[14] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins…., op.cit., p. 388.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Dr. Ilie Ceauşescu, Dr. Florin Constantiniu, Dr. Mihail E. Ionescu, op. cit., p. 44.

[18] Ibidem.

[19] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins…., op.cit., p. 389.

[20] Ibidem.

[21] Florin Constantiniu, op. cit., p. 400.

[22] Ibidem, p. 407.

[23] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins…., op.cit., p. 391.

[24] Alexandru Vianu, Constantin Buşe, Zorin Zamfir şi Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente. Volumul II: 1939 – 1945, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 162.

[25] Ibidem, p. 163.

[26] Ibidem.

[27] Florin Constantiniu, op. cit., p. 414.

Anunțuri