Dumitru TinuNu începuse încă războiul pe meleagurile Cotenei când, în ziua de 21 octombrie ’40, venea pe lume Mitru, mezinul familiei de olteni Tinu, cel care va deveni peste timp un nume cunoscut al jurnalismului românesc.

Pe Dumitru Tinu, căci despre el este vorba, l-au cunoscut mulţi… La fel de mulţi, aproape toţi din cei care l-au cunoscut, l-au şi uitat între timp. Fie pentru că „ochii care nu se văd se uită”, fie din grabă, fie din comoditate, fie din răutate. Pe Dumitru Tinu nu l-au iubit decât puţini, foarte puţini. Îi putem număra pe degetele de la cele două mâini. Cei mai mulţi l-au invidiat pentru poziţia lui, pentru modestia afişată, pentru echilibrul său. Dar niciunul, cel puţin în timpul vieţii, nu i-a contestat profesionalismul, patosul cu care şi-a slujit meseria, răbdarea cu care şi-a construit analizele, în special cele de politică externă. 

De zece ani, de la tragica sa dispariţie, vorbim de ceea ce a fost presa română înainte şi după Dumitru Tinu. Poate că n-a fost cel mai talentat jurnalist român, poate că, din când în când, a mai făcut şi compromisuri, care, totuşi, l-au ajutat să menţină „Adevărul” în topul celor mai citite ziare din România postdecembristă. Dar a ştiut să fie liderul unei echipe, să-şi motiveze, promoveze, încurajeze angajaţii, să aşeze articolele – aşa după cum spunea un fost colaborator –  pe prima pagină… A fost ceea ce numim un „creator de gazetă”. Un om ambiţios, hotărât, dar calm, sensibil şi bun. Spun asta din ceea ce am auzit, din ce am observat, atât în emisiunile televizate la care a participat, cât şi din analiza textelor sale, care trădează eleganţa, logica şi bunul-simţ al unui om care şi-a dăruit  mai mult de jumătate din viaţă slujirii meseriei de ziarist.

Sunt multe lucruri de spus despre Dumitru Tinu, mai mult bune decât rele, dar nu ne rămâne decât să ne aplecăm capetele, să aprindem o lumânare şi să ne rugăm pentru odihna sa veşnică…

Anunțuri