Căutare

Cătălin Boboc

UN BLOG DESPRE OAMENI ŞI FAPTE CARE MĂ INTERESEAZĂ

OGORUL


Se spune,
din bătrâni,
că sufletul e ogorul unde
omul sădește
ce va culege Dincolo.
Unii pun iubire, alții arginţi.
Numai la mine,
pe petecul de suflet moștenit,
totul e pustiu.
Sămânța să fie de vină?

3 iulie 2016, ora 03.30

DESPRE FALSA LUPTĂ ÎMPOTRIVA CORUPŢIEI


            Mă uit, cu detaşare şi cu o oarecare silă, la felul în care se petrec lucrurile în societatea românească. Nimeni nu este mulţumit şi nimic nu merge aşa cum ar trebui să meargă într-o societate cât de cât democratică. Parlamentarii fac legi interpretabile, economia funcţionează greoi, iar producţia autohtonă „lipseşte cu desăvârşire”. Justiţia este deservită fie de judecători şi procurori corupţi, fie de nebuni cu acte în regulă. Majorităţile politice se fac cu şantaj, cu ajutorul DNA-ului DIVINEI Codruţa sau la recomandarea STĂPÂNULUI Klemm, prin instrumentarea unor dosare realizate pe bază de suspiciuni rezonabile şi nu pe probe solide sau prin decredibilizare şi crearea unei imagini de „vampir” care, vorba lui Nenea Iancu, „suge sângele poporului”.

Nu sunt un fan al corupţilor, nu accept ca unii să-şi sporească averea pe spinarea contribuabililor, nu vreau ca generaţiile viitoare să plătească datoriile făcute, din prostie, răutate sau lăcomie, de un x sau de un y politic sau tehnocrat. Dar m-am săturat de sloganul cu „lupta împotriva corupţiei”, devenit deja parte a limbajului de lemn, folosit de toată lumea, de la procurori şi judecători  până la politicieni, reprezentanţi ai societăţii civile şi elevi de gimnaziu. Tot aşa cum m-am săturat şi de lupta împotriva comunismului. Nu eşti de acord cu avortul, tinerii frumoşi şi liberi te taxează drept comunist. Nu vrei să consumi droguri sau să te îmbeţi, hop cu anticomuniştii pe capul tău. Te încăpăţânezi să nu te închini în faţa „Colectivilor”, rişti să fii etichetat corupt şi comunist. Şi tot aşa… Soluţii există, dar e mai uşor să bagi la beci un primar, ministru sau parlamentar pe bază de suspiciuni rezonabile, să-l sperii şi să-l forţezi să nu mai candideze sau, în cazul în care nu se lasă „convins”, să-l trimiţi pentru 3-4 ani după gratii.

            Lupta împotriva corupţiei trebuie să devină, ca şi în cazul consumului de droguri, lupta pentru prevenirea corupţiei. Cum? Simplu. Prin susţinerea capitalului autohton, prin dezvoltarea agriculturii şi a industriei alimentare, prin promovarea şi elaborarea unor acte normative clare şi simple, care să fie înţelese, cunoscute  şi mai ales să poată fi respectate de cât mai mulţi cetăţeni, prin creşterea nivelului de trai, prin implementarea unei viziuni naţionale şi independente în proiectul de ţară al României.

 

Despre transferul în învăţământ


Mult timp, spaţiul public a fost invadat de ştirea că Prima Doamnă, Carmen Iohannis, şovăie în privinţa transferului de la Sibiu la Bucureşti, ca urmare a alegerii domnului Klaus Iohannis în funcţia de Preşedinte al României, la sfârşitul anului 2014. Nici acum nu s-a rezolvat această problemă, soţia Preşedintelui Republicii continuând să predea la liceul din Sibiu. Fără îndoială, e dreptul doamnei Iohannis să decidă asupra a ceea ce face din punct de vedere profesional. Însă, citind printre rânduri această ştire, gândul mi s-a îndreptat către posibilitatea unui cadru didactic de a se transfera de la o instituţie de învăţământ la alta şi dacă posibilitatea transferului există şi în zona preuniversitară şi în cea universitară. Conform legislaţiei actuale, posibilitatea de a se transfera de la o instituţie la alta o au doar cadrele didactice din învăţământul preuniversitar. Din păcate, un profesor universitar, confirmat prin ordin al ministrului în urma unui concurs serios, nu se poate transfera de la o instituţie de învăţământ superior la alta, chiar dacă – spre exemplu – instituţia are nevoie de el, iar profesorul, din motive personale, profesionale sau economice, doreşte să plece de la o universitate cu tradiţie la una nouă şi nu atât de bine cotată. Singura modalitate de schimbare a locului de muncă este concursul pe post. Nervi, timp şi, de multe ori, o simplă formalitate care duce în derizoriu ideea de concurs…

O propunere care să completeze normele privind transferul în învăţământul universitar ar fi mai mult decât salutară, ea răspunzând astfel unei nevoi, cea a sistemului, dar şi dorinţei de a reda/acorda un drept, acela de a se transfera, cadrelor didactice universitare. Se elimină astfel diferenţa dintre profesorii de liceu sau şcoală generală şi cei de facultate, se oferă posibilitatea instituţiilor de învăţământ superior de a-şi atrage mai uşor cele mai bune resurse umane, se asigură astfel o mai bună mobilitate a personalului din învăţământul universitar românesc. Propunerea nu încalcă în niciun fel autonomia universitară, nu intervine în politica decizională a instituţiilor de învăţământ universitar şi, mai ales, nu implică vreun efort financiar, ci elimină – în opinia mea – o inadvertenţă legislativă şi oferă o şansă cadrelor didactice universitare.

ANDREI TINU – 30


s-a-stins-ultimul-luceafar-al-nationalismului-romanesc-andrei-tinu-dupa-decesul-lui-corneliu-vadim-328459

Pe 21 noiembrie 2015, într-o zi cu profunde semnificaţii religioase – Intrarea în biserică a Maicii Domnului –, Andrei Tinu, cel pe care îl consider fratele dăruit de divinitate, împlineşte 30 de ani.  Este o vârstă frumoasă, a marilor provocări şi a marilor răspunsuri, o răscruce de drum între acumulare şi dăruire, dar şi un moment de analiză.

Pe Andrei l-am cunoscut în decembrie 2006, deşi l-am admirat pentru curajul şi abnegaţia cu care şi-a susţinut propria cauză încă de la dispariţia tragică a părintelui său. I-am urmărit evoluţia, de la tânărul dornic să schimbe lumea până la ceea ce este astăzi, soţ şi tată, cu interes. Am colaborat în diferite proiecte, ne-am consultat şi contrazis, ne-am certat şi ne-am împăcat, am fost alături de el la momentele fericite ale vieţii, dar şi atunci când Dumnezeu, din prea mare dragoste, l-a încercat. Astăzi, tânărul Tinu are tot ceea ce îşi doreşte un bărbat. Are  o meserie (cadru didactic universitar) o soţie frumoasă şi devotată (Alberta Simona), dar mai ales o fată (Eva), care radiază de fericire atunci când îl vede şi care este cea mai mare bucurie a familiei, cea care, oricât de trist sau de obosit ar fi, îl face pe Andrei să îşi recapete pofta de viaţă şi zâmbetul.12270104_10205059124621245_413871079_n
12196241_10204649145940446_8427261820030993720_n11892267_10204287621342557_6544142330279947649_n

Aniversarea lui Andrei este o bucurie şi pentru cei apropiaţi, între care, îndrăznesc să cred, mă număr şi eu. Am în minte multe amintiri, multe momente care m-au apropiat de Andrei, multe lucruri şi fapte care m-au făcut să cred că el, fiul lui Dumitru Tinu, este unul dintre cei cu care generaţia noastră se poate mândri.  Îi doresc să fie mulţumit de ceea ce face, iubit şi respectat, să rămână, preluând titlul romanului lui Camil Petrescu, „un om între oameni”.

La Mulţi şi Fericiţi Ani, Frăţior!andrei-465x390

75 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI DUMITRU TINU


Ziaristul_Dumitru_Tinu21 octombrie 2015 ar fi trebuit să fie o zi de sărbătoare pentru presa românească. O zi în care, dacă timpul i-ar fi permis, Dumitru Tinu ar fi împlinit 75 de ani. Pe Dumitru Tinu, aşa cum spuneam şi cu alte ocazii, nu l-am cunoscut personal. I-am cunoscut fiul, moştenitorul de facto al talentului de a folosi „cuvintele potrivite”. Timpul a trecut, iar aniversarea celor 75 de ani de la naşterea unuia dintre patriarhii jurnalismului contemporan ne oferă certitudinea că mezinul familiei Tinu, pornit în lume dintr-o localitate din judeţul Olt (Coteana), a fost un creator de ştiri şi de gazete, o minte care, dincolo de răutăţile unora, a ştiut să facă din „Adevărul” cel mai citit ziar din România postdecembristă. Un om căruia i se citea pe faţă echilibrul, un jurnalist devenit rob al informaţiei de calitate, o voce care, deşi calmă, aşezată, caldă, putea să dărâme guverne. Şi iată că, dintr-o dată, jurnalistul Tinu moare în condiţii misterioase… Rămân în urmă multe necunoscute, un mare ziar, o fiică şi un fiu, Andrei, hotărât şi obligat de destin să ducă moştenirea lui Tinu mai departe.

Pe 21 octombrie, presa românească ar fi trebuit să-l aniverseze pe Dumitru Tinu. Nu o va face, fiindcă presa românească nu mai vânează de ceva timp valori. Dar noi suntem datori memoriei fiului cel mic al Cotenei Oltului, aniversând cele trei sferturi de veac cu emoţie, cu un cuvânt, cu o lacrimă şi cu o lumânare, dar mai ales cu speranţa că Dumnezeu îl are pe Tinu în Biroul său de presă.

Sursă foto: wikipedia.org

ORDINUL NAŢIONAL AL LEGIUNII DE ONOARE, MOTIV DE MÂNDRIE ROMÂNEASCĂ


Scriu cu întârziere despre un episod care i-a avut ca eroi pe Traian Băsescu şi generalul Florian Coldea, omul care asigură conducerea operativă a Serviciului Român de Informaţii. Recent, fostul preşedinte al României se arăta mai mult decât oripilat de primirea de către domnul Coldea a unei distincţii din partea Ambasadei Franţei la Bucureşti, în fapt o recunoaştere a eforturilor pe care principalul serviciu secret românesc le-a depus în slujba conceptului de siguranţă internaţională. Trecând peste relaţiile de colaborare dintre domnii Băsescu şi Coldea, faptul că directorul adjunct al SRI a primit o distincţie din partea Marii Franţe, fie ea şi o distincţie civilă, nu este un fapt înjositor, ci o dovadă că ofiţerii Intelligence-ului românesc sunt mai aproape de ceea ce înseamnă nevoia de cooperare, diplomaţie şi pragmatism. Nu sunt un adept al secretelor, dar le înţeleg rostul. Nu sunt fascinat de viaţa militară, deşi, tânăr fiind, mi-am satisfăcut stagiul militar, slujindu-mi cu dragoste ţara. Sunt un om care crede sincer în dreptul de a înjura al fiecăruia, ca o ultimă speranţă că lumea este încă liberă. Dar toate acestea nu mă împiedică să salut deschiderea manifestată de Serviciul Român de Informaţii, prin acceptarea de către domnul general-locotenent Florian Coldea a însemnelor de Cavaler al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare. Este o recunoaştere atât a meritelor personale, cât şi a celor ale domeniului pe care-l reprezintă şi, implicit, a meritelor României. Pledez pentru o astfel de deschidere şi pentru cooperarea instituţională între/ dintre agenţiile/ serviciile de informaţii din lumea democratică.

ESCROCII


„Escrocii” Teatrului de Stat din Constanţa au ajuns, miercuri seara, şi în Centrul Vechi al Bucureştilor. Spectacolul constănţenilor este unul pe care-l recomand tuturor – un spectacol viu, uşor, o comedie spumoasă în care găsim/ regăsim o lume cunoscută, cea a escrocilor… Îi găsim şi la Bucureşti, dar şi la Washington, Moscova sau Paris, în politică, economie ori cultură. Şarlatanii se află peste tot, creionând o lume a celor fără caracter, fără respect faţă de semeni şi de lege, dar o lume în care intuiţia şi creativitatea sunt punctele forte. Piesa lui Lamoureux, în montarea inspirată a actorului Bogdan Caragea, nu este o/doar o comedie oarecare, căci regizorul ne pune în faţă oglinda propriei noastre neputinţe, a propriilor noastre angoase şi tare… Actorii se achită profesionist de sarcini. Bogdan Caragea este escrocul-maestru, cel care face şi desface iţele, oferă soluţii, ia bani şi dă comisioane. Pare să fie păpuşarul şef al partidului Mişcarea Internaţională Lărgită Autonomă (MILA), omul din spatele preşedintelui, interpretat convingător de Adrian Dumitrescu. Nina Udrescu (doamna Ourfoulle/Urfille/ Fâl-fâl) şi Liviu Manolache (Flaubert) construiesc personajele cu măiestria profesionistului, dându-le strălucire şi trecându-le de/ peste limitele textului. L-am revăzut cu plăcere în spectacol pe prietenul Dan Cojocaru, care dă viaţă la două personaje: un conte scăpătat, un Münchausen modern care trăieşte din mici comisioane (din ce în ce în ce mai mici), şi un procuror (ofiţer acoperit) care caută cu înverşunare nu atât „vinovatul” cât „dosarul acestuia”. Două personaje/ roluri mici, dar redate/conturate cu inteligenţă şi dăruire. Fără să vrea, pata de culoare a spectacolului este dată de Alexandru Mereuţă, actorul care, la cei doar 88 de ani ai săi, continuă să surprindă prin vitalitate şi dorinţa, patologică aproape, de a juca, de a se juca…

Un spectacol antrenant, vioi, mai ales în cea de-a doua sa parte… Vă invit pe toţi cei care aveţi ocazia să-i vedeţi/ să-i revedeţi pe actorii Teatrului de Stat din Constanţa pe 24 august 2015, începând cu ora 2030, pe Strada Franceză, situată lângă Muzeul Naţional de Istorie al României.

PROF. DR. DUMITRU PREDA, 64


Dumitru Preda şi Cătălin BobocLuna iunie pare a fi o lună a istoricilor, mulţi slujitori ai Muzei Clio născându-se într-o zi a lui Cireşar: Nicolae Iorga pe 5, Gheorghe Buzatu pe 6 şi azi, pe 17 iunie, un alt istoric cunoscut, profesorul, istoricul şi diplomatul Dumitru Preda. Activitatea ştiinţifică a profesorului Preda s-a îmbinat în mod armonios cu cea a diplomatului Preda, iar dovada hărniciei intelectuale a dumnealui este redată de zecile de volume şi de sutele de articole publicate, de numeroasele conferinţe şi congrese la care a participat, pe care le-a condus sau le-a organizat. Profesor universitar, ambasador al României la Havana şi cercetător remarcabil al domeniilor istoriei militare şi a relaţiilor internaţionale, domnul Preda rămâne, înainte de toate, un om deosebit, un prieten şi model pentru toţi cei care l-au cunoscut. Între cei care se bucură de prietenia ziditoare a profesorului Dumitru Preda ne aflăm şi noi, doi ucenici care bat la porţile afirmării. La ceas aniversar, îi transmitem toate gândurile bune, urări de sănătate şi forţa necesare de a-şi duce la îndeplinire proiectele demarate, mulţumindu-i că, deşi aflat departe de ţară, ne sfătuieşte şi ne ajută de fiecare dată când avem nevoie, cu aceeaşi pricepere şi dăruire dintotdeauna.

La Mulţi şi Fericiţi Ani, Domnule Profesor!

 Andrei Tinu

Cătălin Boboc

ÎNCĂ O ZI TRĂITĂ, ÎNCĂ UN AN LA ORIZONT. LA MULŢI ANI, OAMENI BUNI!


la-multi-aniNe apropiem cu paşi iuţi de 2015, anul Oii de Lemn/ Caprei de Lemn în horoscopul chinezesc, pe care cu toţii ni-l dorim mai liniştit, mai profitabil, cu mai multe şi mai diverse realizări. În orice caz, ne dorim de la 2015 să fie un an mai bun decât anul care, iată, îşi consumă ultimele ore, minute, clipe… Pentru mine, 2014 n-a fost un an tocmai bun, dar nici rău. Am şovăit între niciunde şi nicăieri, m-am scăldat în iubire şi ură, în păcat şi smerenie, am pendulat între viaţă şi moarte, conştient de scurgerea ireversibilă a timpului.anul_2015_horoscop_36334300

Sfârşitul anului este un bun prilej pentru o analiză temeinică a ceea ce am făcut, bun sau rău, şi a ceea ce vom face, bun de data asta, în anul ce vine. Nu-mi doresc minuni de la 2015, dar fiecare moment, fiecare realizare poate fi, poate deveni o minune în sine… Căci omul, prin construcţie şi menire, este o minune, cea mai mare minune a Divinităţii, capabilă la rândul ei de a fi generatoare, creatoare şi depozitară de minuni. Prin urmare, nu-mi doresc transformări majore, ci sănătate, putere de muncă şi echilibru. Dar sfârşitul de an şi începutul altuia – îngroparea Anului Vechi, aşa după cum numeşte tradiţia trecerea dintr-un an într-altul – este un bun prilej de a ne cere iertare lui Dumnezeu şi semenilor şi  de a ne îndrepta gândurile bune către toţi cei cunoscuţi şi necunoscuţi aflaţi încă în viaţă, de a aprinde o torţă de lumină în sufletele noastre pentru toţi cei dispăruţi.

E un timp aproape liturgic, un moment de a face o horă mare a iubirii dincolo de graniţele de limbă, de religie şi de etnie care ne despart, dincolo de hotarele culturale şi politice care se pun între noi.

LA MULŢI ANI, OAMENI BUNI!

Blog la WordPress.com. Tema: Baskerville de Anders Noren.

SUS ↑